„Ionesco spune, într-un fel, că noi nu ne putem sustrage din propria noastră istorie, din propria noastră poveste, de aceea ne merităm globalizarea, pentru că repetăm mereu si mereu aceleași vorbe și aceleași acțiuni, zi de zi. Ele devin clișee, se golesc de conținut și sens și atunci ajungem să trăim conform unor manuale sau softuri, și, oricât de perfecte ar fi acestea, nu fac decât să crească prăpastia dintre oameni în ceea ce privește comunicarea. Ionesco arată acest lucru în Cântăreața cheală, cu un umor extraordinar, cu dragoste, și compasiune chiar, pentru personajele sale.

     Forma textului în Cântăreața cheală se apropie de perfecțiunea muzicii și, de aceea, acest text trebuie tratat ca o simfonie, la care, dacă un regizor se întoarce, este la fel cu un dirijor care se întoarce, din nou, ca să dirijeze o operă muzicală cu o altă orchestră. Această structură muzicală a textului demonstrează că o dată ce este găsită forma unui spectacol, așa cum cred că am găsit-o noi, ea devine, împreună cu textul, cheia spectacolului.“
 

 Gábor Tompa